ochii catifea verde-marin strang in brate cabina telefonica; se simte perforata, neajutorata; pierde sensul conversatiei, sirul cuvintelor se impotmoleste, izbindu-se mut in peretii de sticla;
sta pe bordura trotuarului si nu isi misca privirea; e contondenta dar racoroasa, ca o briza de noapte peste umerii ei incinsi;
vocea sotului, la celalalt capat al firului…
ce-o fi vrand de la ea? punctul in care se afla vine si se-ndeparteaza ca-ntr-un delir, de parca ar fi cuprins-o febra si timpul se scurge in parametri vizibili; si, totusi, el, acolo, pe bordura lui, numai a lui, pe veci a lui, jucandu-si sireturile cu degetul aratator al mainii drepte, sta nemiscat; la fel cum ochii lui, verde-marin, ca o briza de amurg imprastindu-i primele fire de nisip uscate de pe coapse
vocea sotului, o ingemanare de sunete fara noima, aceleasi, de atatia ani…
va lesina, cat de curand va lesina… genunchii ii sunt rigizi ca oasele meduzei; toate pacatele lumii ii trec prin minte; el, acolo, in punctul lui nemiscat, de o vesnicie incremenit; ea, in cabina cu pereti de sticla; daca ar veni si i-ar smulge bluza ar trai, probabil, cel mai ametitor orgasm pe care l-a avut vreodata
vocea sotului, pierduta pe fir, batand campii…
a disparut in spatele unei masini; a parcat intre el si cabina telefonica. se ridica… se ridica sa o vada! o priveste! apoi… se apleaca si intra in masina; saruta soferita si pleaca, odata cu masina; din intoarcere, ii arunca o privire prin geam; o ultima privire care spune prea mult si prea putin; o privire…
„mai esti acolo?”
DOSAR CU SINE 
she’s beautiful…