Robert D Kaplan c’est moi, le Dido

După-amieze de duminică în care o ştire de genul celei difuzate de Reuters te indispune – nu neapărat direct ci pentru că nu scapi de supărare, pentru că nici la noi dar nici la FNAC în rafturi nu găseşti Dosarul K din colecţia SAS („nous n’avons pas cette collection„, ţi se spune cu un aer de superioritate, cum numai unui coate-goale care nu citeşte decât romane poliţiste i te poţi adresa); dar am găsit, printre cele comandate nu cu mult timp în urmă la Polirom, jurnalul de călătorie al lui Robert D Kaplan (îi citisem deja Balkan Ghosts-ul, carte care m’a şi însoţit, câteva săptămâni, în spatele liniei frontului croato-sârb, dar şi numeroase din analizele publicate în Atlantic Monthly sau preluate de jur împrejurul lumii). Şi numai ce, iată, că m’am şi lăsat dus pe urmele lui. Mai întâi la Split, p’ormă la vale, la Dubrovnik până, hăt, în Tunisia

Pe unde a umblat umblasem deja şi eu . Şi, asemeni lui, citesc despre locuri călcate după ce le’am vizitat (Kaplan are alături, când scrie, jurnalul Rebbecăi West, dar nu numai). Şi am uitat de mine, în soarele care ardea prin vântul destul de aprig al după-amiezii de sâmbătă. Parcă eram iarăşi acolo, la Cartagina, sus, pe Birsa, unde Dido şi Hanibal şi, mai apoi, mult mai apoi, Saint Louis… Sau prin trenuri de navetişti, în portul-vamă La Goulette şi în briza Mediteranei, în La Marsa, cu taxiuri rablagite prin Tunis şi pe picioare, sus, la Sidi Bou Said, alteori la Marsillia sau în Sicilia, pe uliţele maur-romane din Palermo, înapoi la Gafsa, prin nisipurile ce’ţi intră ziua prin chiloţi înainte ca noaptea să o iei de la capăt cu îngheţatul, în sacul de dormit în care te faci mic şi înghesuit sub căciulă, pe nisip, colţ cu scorpionii cărora – nici lor – numai două grade peste zero nu pare a le prii… Dar deşertul atunci de abia se merită trăit, când nu ai a’l împărţi cu turiştii!

Erau, toate, exact cum le ştiam şi cum începusem să mai şi învăţ mai apoi despre ele…

Şi am stat acolo, uitat de mine, pe terasă, sudând ţigările; am coborât, doar, din lumea aceea cât să’mi torn un păhărel de coniac şi să’mi fac o cafea! Îmi miroseau şi micile restaurante de la marginea drumurilor, cu mâncarea lor de orez şi năut, cu sandwichurile de ton, cu porţiile cousscouss şi casse-croute şi cu ciorbica aia pe care mi’o dăduse bătrânul de dincolo de zidurile Medinei Tunisului, cu mult miel sau pui – toate iuţi şi roşii de la harissa şi soioasă dar nu grasă; şi le’am revăzut chiar şi degetele mici şi grosuţe şi lipicioase de la uleiul de măsline, lor, băieţilor care ucid bieţile vietăţi – sau le sacrifică – pe loc, să nu se strice aşteptând un muşteriu după care le aştern şi înghesuie în rotisoarele acelea fierbinţi de lânga improvizaţiile de autogări cu feţe de masă cum nu credeam să mai existe de când s’a închis bufetul autogării din Oraviţa, muşamale găurite şi năclăite cu scrumiere din sticlă bolovănos de groasă (lipseau halbele, doar, în schimb avea să renască, prin sticlele de Boga, gustul de Brifcor şi Cico); şi am mai re-simţit (peste povestirea lui Kaplan), pe fugă, mirosul acelor borhotării în care zac măslinele să fermenteze până le iese uleiul, coloşa, dincolo de porţile oraşelor, între dune pietrificate şi măslini aşezaţi de patru ori mai des decât credeau fenicienii că le-ar trebui spaţiu vital. Şi ceaiuri cu aromă de pin şi culmi cu leandru şi ziduri albe cu pervaze albastre şi…