La coadă, la avion

Ată dă gheită nambăr bi foră. Bi free. Bi faivă

Sentimentul ăla de luni de dimineață, ca’n bătrâna autogară, la coadă, pe ploaie, la cursa de Ciortea, cameră de gazare pe roți, cu scaune de mușama prăfuită și tăiată.

O sută zece oameni încolonați de la 5:15 pentru zborul de 6:30. Cinci sferturi de oră în picioare, frecând buletinul și printul cărții de îmbarcare cu stânga, cu dreapta pe messenger înjurând condițiile din aeroport, tu, fată, știi?, împingând cu piciorul stâng rucsăcelul în orice direcție și de jur împrejur numai înainte nu, că înainte nu mișcă nimic, în timp ce pe dreptul îl încorzi tare că’ți vine să mergi la șușu, frate, dar cum să pierzi locul ăsta? Dacă pleacă?

Și’apoi, la aterizare. Pe pistă. Asteptând pe coridor în spatele nenorocitului care a apucat să se ridice primul și să aștepte următorul sfert de oră cu nasul în ușa blocată, dar daca or să deschidă ușa din spate? Nu, nu șe poate, el e primul, PRIMUL!, nu, nu va pleca de aici, nu va da voie nimănui, ni-mă-nui, nici măcar stewrdesei care vine, după 15 minute, să desecurizeze clanța ușii, sunt aici de când am aterizat, doamnă, și să știț’ că mi’am lăsat și sticlele în coadă la Blue Air-ul de Malaga, așa ceva…

Ca să ce?
Ca să urci primul în autobuzul care te va duce la controlul pașapoartelor unde alții, urcați în autobuz după tine, vor coborî primii și tu vei fi ultimul la verificat?
A, propos, ți’a rămas eșarfa în cutiuța de bagaje.

„… ată dă gheită nambăr bi foră… bi free. Bi faivă!”

Noi suntem urmașii Romei. Noi. Toți.