1 decembrie răstit

Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, „sângele unor sfinţi”, „premianţii olimpiadelor”, „naţiunea ca o familie mai mare”, „istoria cea adevărată”, „bunicul mort lângă Odessa”, citate din Iorga, „simpla nevoie a apartenenţei la un grup”, „existenţa unui ţel care ţine de foame”, Cioran, Ionescu, Palade, Paler, „apa trece, România rămâne”, „apără Duckadam”, „avem şes, deal şi munte”, „dacă eşti român, ai mari şanse să fii ortodox, iar dacă eşti ortodox, ai mari şanse să îl cunoşti pe Dumnezeu, iar dacă îl cunoşti pe Dumnezeu, ai avut un rost în lume” care, da, le’a pus capac.

Dacă acestea au fost răspunsurile, care a fost întrebarea?

Mândru că ce? În fond, care e meritul meu , care e aportul meu la genialitatea unor indivizi? Că s’au născut într’o unitate teritorial-administrativă astăzi numită România?
Ce le’a oferit România?
Ce a primit Brâncuşi de la România? Lemnul pe care l’a vrăjit? Dalta?
Ce i’a dat România lui Mircea Eliade? Papucii, nu?
Cu ce l’a făcut România mare pe Coandă?
Care e contribuţia mea la gloria Nadiei Comăneci?

Chiar şi mămăliga ar fi fiert la fel, indiferent de rezultatele negocierilor de la Oradea, Viena, Hotin, Pozarevac, Trianon, Potsdam, Yalta…

Germanii sunt celebri în lume prin multe lucruri. Dar când spui Germania, te gândeşti, întâi de toate, la bere, la cartofi şi la fotbal. Berea e cehească, cartoful vine din America, fotbalul din Anglia. Până şi dictatorul germanilor a fost importat – din Austria.

Lumea i’ar fi avut pe Goethe, Brahms, Benz sau Lagerfeld şi dacă în locul Republicii Federale ar fi rămas oraşul liber hanseat Hamburg, Marele Ducat de Oldenburg, Comitatul Württemberg, Regatul Bavaria sau Principatul Salm… Istoria a vrut ca lucrurile să evolueze altfel.

Printr’o reţea de articulaţii sociale, prin implicare, printr’un cult pentru modele consistente şi un dispreţ îndreptat către spoieli, printr’o disciplină asumată, printr’un respect reiproc pornit, probabil, de la respectul de sine.

Neamţ era cel care a spus că România este o ţară mai bună decât îi este renumele. Deocamdată, însă, România este un stat şubred, sub asediul celor care l-au ținut în captivitate și și-l doresc disolut.

Și mi s-a luat cu atâta paradă militară. Mi-aș dori să văd, într-un an, o defilare cu asistente medicale fluturând feșe folosite, cu îngrijitoarele care bat pas de defilare purtând pe umăr mopurile cu care au frecat podelele weceurilor din școlile plozilor noștri, cu doamnele de la poștă împingând teancurile de borderouri pe care le completează zi de zi, cu toți copiii aceia în cărucioare rulante care se chinuie să treacă, ori de câte ori ies în stradă, de indolența unor autorități care pun borduri peste borduri – peste care se mai așează și mașinile parcate complet aiurea. O paradă cu florărese, covrigărese și grataragii de la Gil și Cocoșatu, cu zugravii din Irlanda, căpșunarii din Spania, tinichigii din Germania sau IT-iștii de la Philips, cu paramedicii de pe Smurd și pompierii de la descarcerare, cu supraviețuitorii din Colectiv și cu familiile celor ce-au plecat, cu îngrijitoarele de bătrâni din Austria și studenții de la Sorbona, cu micul antreprenor privat care își ține familia din ce i-a rămas după ce a plătit toate taxele și impozitele, cu Adrian și partenerul lui american de viață oficial recunoscut ca atare, cu medicii din Anglia, Corina Belcea, Angela Gheorghiu, Nicolas Simion, Sabin Păuța, Damian Drăghici, Herta Müller…

PS: nu e un studiu antropologic, nici vreo analiză comparată; este o simplă scriere, ușor răstită, între alarmele crizate și sub stoluri isterizate de porumbei, în dimineața zilei de 1 decembrie, la 98 de ani distanţă de la naşterea formei, în preajma unui monitor pe care se derulează imagini de la Arcul de Triumf acompaniate de pseudo-discursuri suprapuse ca o telezumzăială fără noimă.