Arătătorul de la Ankara

Pe trăgaciul acelui pistol din Ankara am apăsat toți. Fiecare dintre noi. Cu indiferența noastră. Cu impresia că lucrurile se petrec altundeva, că nu e treaba noastră și că nu avem ce face.

Am desconsiderat democrația. Am primit-o, am făcut-o să ne semene, am croit-o după chipul nevoilor noastre și, când a fost gata, am abandonat-o.
Am primit cu brațele încrucișate răul banalizat în cotidianul nostru, răul de la un click distanță, răul din telecomandă, răul cu care ne împăcăm, lângă care dăm din umăr, în fața căruia scuipăm în sân.
Ne-am concentrat atenția asupra tuturor minciunilor care ne-au umplut zilele și preocupările, lăsând adevărul să băltească în sânge. Nu e mortul nostru, nu ne pasă.
Am dat glas isteriilor și ne-a rușinat căderea normalității în desuetitudine.
I-am legitmat pe criminali de prea multe ori. Le-am dat voie să se legitimeze cu instrumentele de forță pe care le au la dispoziție. I-am aplaudat.
De la Gronzîi-ul pe ale cărui ruine Putin a devenit ceea ce este, până la Alep, unde confortul ne determină să ne lăsăm manipulați și oriunde nu au fost sau nu sunt morții noștri, miile acelea de morți-fapt-divers se transformă într-un singur mort-tragedie: A noastră, a tuturor. E lângă noi și ne sperie pe toți. Pentru că e palpabil de aproape dar, mai ales, pentru că nu știm.
Pentru că de aici încolo orice se poate întâmpla.
Pentru că noi n-am înțeles rostul păcii de care ne-am bucurat fără măcar să știm.