„MÂNDRÍE, mândrii, s. f. 1. Sentiment de mulțumire, de satisfacție, de plăcere, de bucurie; ceea ce produce mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii.
DEX ONLINECeea ce constituie prilej de laudă, de fală, de mulțumire. 2. Sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii; orgoliu, trufie, îngâmfare. – Mândru + suf. -ie.”
Ar trebui sa mă mândresc cu taică’miu. Cu parcursul său în viață, de la nimicul abandonat pe niște trepte, în scutece, la mijloc de iarnă, până la tot ce’a strâns, vreme de opt decenii și jumătate, mulți’nainte – în general, chestii care nu au nevoie de spațiu de depozitare. Omul care se conjugă mai mult cu a fi iar când se conjugă cu a avea, are de dat. Dă sfaturi, dă ce îi prisosește, dă din gură. Are de dat. Ar fi putut deveni vreun Șerban Mihăilescu, Adriean Videanu sau Liviu Dragnea. Ar trebui să fiu mândru că nu a vrut și că este ceea ce este. Dar nu e meritul meu, așa că nu știu ce sens are mândria. Poate doar așa, să mă laud…
Ar trebui să fiu mândru de maică’mea. De exemplu, ori de câte ori mi’amintește cineva cât prețuiește timpul petrecut în clasele ei. Dar nu e meritul meu, așa că nu activăm mândria nici în acest context. Mă emoționează astfel de momente, da.Ar trebui să fiu mândru de Dinu, de provocările toate cărora le’a demonstrat că e deasupra lor. Dar bătăliile câștigate (la unele nici măcar n’am fost în tribună) sunt ale lui, nu’s deloc meritele mele. Sunt fericit, o, da. Dar să stăm departe de trufie.Ar trebui să fiu mândru de asta mică din poza de copertă, mica Sherlock din seifurile băncilor. Dar, zău, care’i meritul meu?
Ar trebui să mă mândresc cu unele chestii pe care le’am scris, cu unele întrebări pe care le’am pus, cu unele gesturi pe care le’am făcut. Dar până la fiecare dintre ele a existat un drum lung, pe parcursul căruia mulți au plămădit cu migală la mine până să fiu ceea ce sunt, atât cât sunt. Mândria, vă spun, ar fi o aroganță.
Mândria e o aroganță.
Ar trebui să fiu mândru că mi’s bănățan? Puteam fi orice, dacă un incident oarecare l’ar fi deturnat pe unul dintre cei ce mi’au dat gene, sânge, viață sau nume. Puteam să nici nu exist. Care’i meritul meu? De ce aș fi fălos cu asta? Și’apoi, dacă ar fi sa fiu: să fiu mai mult mândru că sunt (cât sunt) român decât că’s bănățan sau mai mult mândru că’s bănățan decât că sunt român?
Să fiu mândru că m’am născut în România? Fatalitate istorică.
Să fiu mândru de țara mea? Și, dacă’i așa, de care? De aia reală sau de aia paralelă? De cea care muncește până uită drumul spre casă și sare peste mese până se’mbolnăvește sau de cea care pune trei straturi suprapuse de borduri și fură banii spitalelor? De aia care își ia lături în cap pentru că demască minciuna sau de aia care și’ar pierde privilegiile dacă ar da în fapt minciuna? De aia care se duce sâmbătă și duminică să facă teme și să joace fotbal cu plozii fără speranțe din satele sau cartierele în care nici un senator n’a intrat vreodată sau de aia care ar prefera să anuleze orice subvenție socială pentru că toți asistații ar fi de fapt niște profitori? De aia care acceptă învățămintele scripturii pentru că cine’a scris’o a știut de ce o scrie sau de aia care o folosește pe post de pulan împotriva celor care nu le împărtășesc imaculata geneză?
Pot să rup una de alta când tote se’ntretaie aici? Cu care Românie să mă mândresc? Cu aia care pierde vreo 10% din viață blocată în drumul spre și dinspre muncă sau cu aia care circulă pe contrasens pentru că regulile’s scrise să le respecte fraierii? Cu aia care face rating dintr-un priveghi în direct sau cu aia care propagă idei și piese de teatru? Cu aia care laudă reușitele unor mari români sau cu aia care își dă silința să producă mari români?
Cu mine când abandonez speranța sau cu mine când nu pot sta departe de cei ce cred că totul poate fi și bine?
România mea înseamnă și o Oană, și un Sandor, și o Hannelore, și un Zlatko, și o Leah, și un Cetin. Nu mă mândresc cu ei, zău așa. Dar e atât de frumos că există!
În rest, România e o întâmplare. Ca un copil din flori, al nostru, al fiecăruia în parte. Și care visează că va deveni, cândva, al nostru, al tuturor.
DOSAR CU SINE 