Am ales să merg pentru câteva zile turist în orașul în care am trăit – cu ceva intermitențe – 15 ani. Să mă cazez într-un apartament din zona cea mai hip a orașului și să mă învârt pe picioare de colo colo, din stradă în stradă, din galerie de artă în galerie de artă, din cârciumă în cârciumă, din magazin în magazin, din biserică în biserică, din parc în parc, din ușă în ușă, la frizerul persan sau la un meci pe stadion.
Cumva pe urmele mele.
Nu am destul timp pentru toate acestea dar, se spune, e bine să-ți faci planuri de vacanță chiar dacă nu-ți reușesc – călătoria cu gândul e un bun debușeu pentru stresul cel de toate zilele.
În drum spre această destinație am programat să mă întâlnesc cu primarul unui oraș care a reușit să se pună (orașul, zic) în mișcare, să iasă din inerție și retard.
Inițial aș fi vrut să fac o comparație între cele două, pornind de la poziția demografică oarecum asemănătoare pe care o ocupă (undeva sus în top și totuși departe numeric de marile aglomerări urbane din țările lor) sau de la genul de creștere pe care se bazează (industrii creative și populație tânără cu valențe academice).
M-am împotmolit însă în istoria mea cu acel oraș care mi-a fost o vreme casă. Am eșuat prin a mă fura nostalgia. M-am oprit fix în perioada în care nu am avut sau nu am folosit mașina. Ajunsesem să mă identific destul de repede cu oamenii locului, cu mixtura culturală specifică (orașul este un aspirator de imigrație încă de când și-au instalat aici romanii colonia), să simt că nu mă separă nimic de contextul urban, de biotop, că nu-s cu nimic diferit, nici în rău dar nici în bine, de lumea aia care își definea de fapt unitatea tocmai prin diferențe.
Pedestru sau pe bicicletă, începusem să trăiesc frânturi din viețile celor cu care așteptam ocazional și irepetabil la semafor sau în stația de tramvai subteran, schimbam din senin vorbe cu necunoscuții la rastelurile de biciclete, croiam foiletoane imaginare împrăștiate pe mai multe zile despre ipotetice vieți dincolo de ferestrele mari ale fațadelor, socializam în fugă cu cei câțiva cerșetori autorizați ai orașului, mă cufundam din mers în acordurile uneori false ale tarafurilor care cântau discret cafe concert la țambal în fața vitrinelor din cele câteva străzi pietonale pline de magazine, devenisem parte din sărbătorile comunității, sesizam creșterea și retragerea șantierelor dar și nuanțele frunzelor, fugeam în diverse locuri să admir apusurile, devenisem, cumva, parte a schimbărilor vremii, inclusiv prin traseele pe care subconștientul mă purta în sau dinspre casă, mintea și trupul își aranjaseră ele cumva propriul calendar și un gps de ele știute.
Fiecare moment al vieții ca un ritual spontan, fiecare anotimp ca un festival al orașului și, mai ales, al celor care nu doar locuiesc ci chiar trăiesc acolo. Și care se simt confortabil și în largul lor într-un oraș sigur și prietenos pe care îl aceptă drept casa lor ca pe o extensie implicită a casei din acte și ciment.
Oameni, nu alveole umane. Într-un oraș mai mult decât o nicioată sfârșită discuție despre administratorii săi.
DOSAR CU SINE 