ORA 22

Această postare nu este o chemare la nesupunere civică.
Nu este un apel la prostie.
Nu este un îndemn la ieșit ostentativ din casă.

Apare destul de des în feedul meu scrisa asta, cu năduf rostogolită înspre regulile de sezon: “Unde să și ieși din casă după ora 22 când totul e închis?!”.
Ce generație dezorientată.
Pe vremea mea, la 22, când se dădea stingerea instituționalizat / se tăia curentul în tot cartierul / și țara era trimisă obligatoriu la culcare pentru ca a doua zi să poată îndeplini planul cincinal, abia începea viața. Știam cum să ne găsim (fără telefoane mobile) și porneam printre blocuri până prindeam geamul de la care se auzea muzică, urcam stup și nu mai plecam până în zori.
Venea fiecare cu băutura de acasă și fie și’o doza riguros sau frățește, fie o folosea pe post de valută sentimentală.
N’am avut nevoie de multe să fim fericiți. Și chiar eram.
Acele fericiri furate unei vieți fără mult orizont – iar ăla, cât era el, era de un cenușiu apăsător.
Acele nopți furate unui regim imbecil, care ne’ar fi vrut proști.

Acesta nu este o instigare.
#stațiacasă