8 mai 1945

75 de ani care ar fi putut arăta altfel

Mâine ar fi bună întrebarea aia cu „what did EU ever did for us”.

Dar, până mâine: UE n-ar fi existat dacă n-ar fi fost oamenii ăia cărora eu, cel puțin, cu tot sângele meu german, le port recunoștință pentru că Germania lui Hitler a capitulat pe 8 mai 1945.
Dacă, acum 75 de ani, alții ar fi câștigat războiul, am fi trăit, probabil, tot într-o Europă unită, dar altfel. Și numai unii dintre noi ar fi prins ziua de astăzi, pentru că destinele multora dintre predecesorii noștri ar fi avut o turnură tragică. În fine, știți ce zic…

Am să spun în cel mai popular mod ce înseamnă (printre altele) ziua asta pentru mine. Și îi mulțumesc prietenului Oacă pentru că m-a provocat.

Ei, iaca: dacă alta ar fi fost soarta războiului nu ar fi existat Iron Maiden, Metallica, Kraftwerk sau Rammstein, Linkin Park sau Beatles. Pentru că naziștii interziseseră muzica decadentă a negrilor. Swingul și jazzul și bluesul.
Muddy Waters, Chuck Berry, Fats Dominoe sau Jimmy Hendrix nu ar fi ieșit din ghetouri, Jerry Lee Lewis, Carl Perkins sau Elvis Presley nu ar fi avut de la cine să se inspire și, chiar dacă, nu le-ar fi difuzat nimeni piesele, pentru că victoria NSDAP-ului ar fi suflat vânt în pânzele Ku Klux Klanurilor sau altor American Patriot Rally mai mari sau mai mici iar George Lincoln Rockwell ar fi fost președinte al Statelor Unite, la un moment dat.
Înfrântă, Marea Britanie nu ne-ar mai fi dat Beatles sau Rolling Stones sau Oasis iar pe Wembley s-ar fi cântat polka în loc de punk și „God save the queen / The fascist regime (…) and there’s no future”.
Boy George, Elton John sau Freddie Mercury ar fi sfârșit într-un lagăr, Lenny Kravitz, Pink sau Adam Levine nici nu s-ar fi născut. Nici Salam. Iar Kusturica și Bregovici nu prea mai aveau despre ce să povestească.
Bob Marley sau Eddie Grant? Ei, hai!
La Paris, Johnny Hallyday ar fi cântat șansonete în limba germană. Poate. Iar italienii… Mno, nu știu, că ei ar fi avut un regim special, dar Toto Cutugno sigur nu ar fi ajuns să cânte de câtva ori la București. El e undeva, așa, mai la stânga, o stângă d-aia (stânga, nu PSD, mai pe „Bella, Ciao!”) pe care mai sunt destui și-n ziua de astăzi ar vedea-o eutanasiată.
Și Germania ar fi câștigat toate campionatele mondiale de fotbal, indiferent dacă autobuzul cu jucători ajungea sau nu la stadion.

Un președinte german a spus, acum 35 de ani, un lucru cu care prea multă lume nu se poate împăca: „Schauen wir am heutigen 8. Mai, so gut wir es können, der Wahrheit ins Auge”. Să privim, în acest 8 mai, adevărul în ochi atât de bine cât putem.
Putem? Cred că da.
Dar avem nevoie de propria Erinnerungskultur.