Am revăzut’o pe Ileana după mulți ani și am regăsit’o exact cum mă așteptam – cu mâinile pline de lut, genunchii pătați de coloranți naturali, obosită de atâta risipă de inventivitate dar întâmpinându’ne cu zâmbetul ei cald, bucuroasă că a mai realizat ceva (tocmai îi plecase ultima tură pe vara asta din taberele de clădit în cob pe care le organizează anual).
Știu locul acesta de vreo 15 ani, de când a pornit să răsară. M’a fascinat de la bun început și, chiar dacă îl asimilez definițiilor pentru magie și imaginație, nu contenește să mă bucure și uimească, ori de câte ori mă întorc aici.
O parte din cele mai faine amintiri îmi sunt legate de acest mal vrăjit al Nerei.
DOSAR CU SINE 