Am un amic, băiat tare fain, care era de câteva zile în Paris și nu a ajuns la Notre Dame. Dar era împăcat cu gândul că mai are timp, vorba aia, zicea, e biserica acolo de sute de ani, nu pleacă într-o săptămână. V-ați prins, nu? S-a întâmplat chiar în săptămâna în care a ars Notre Dame.
Dar nu despre el e vorba.
Am crescut fluierând o copie aproximativă după saxofonul din The Heat Is On al lui Glenn Frey pe sub geamul prietenilor. Am petrecut weekenduri întregi pe dealuri sau în mansarde, într-o gașcă faină în care aveam nevoie unii de alții în prezență fizică. Dar am și scris scrisori și legat amiciții pe nevăzute la poșta redacției unor emisiuni muzicale de la diverse posturi de radio. Am făcut o oarecare găurică în bugetul familiei vorbind fără măsură interurban la telefonul fix al părinților. Era o vreme când depărtarea de prieteni se resimțea ca o mică durere fizică.
Apoi a venit peste noi tehnologia. Și am mai cunoscut niște oameni. Cu cei cu care am descoperit instrumentele de comunicare online, pe la începutul anilor 90, am legat prietenii pe care nici timpul, nici spațiul, nici viața și nici moartea nu le mai pot despărți. Eram, ăștia câțiva, oameni ajunși să lucrăm în zone profesionale în care intrase deja internetul, timid, scump și anevoios. Dar, cu toate familiile de șoricei imaginari care își făceau casă pe firul de internet, îngreunând fluxul de comunicare, apucam să discutăm despre Nichita sau gagici, despre filme noir sau colecționari de tablouri, despre scriitori interziși în diverse dictaturi sau sortimente de bourbon, despre gropile din București și băncile lui Funar din Cluj sau repertoriul Grateful Dead, despre moarte, fetișuri, bancnote ieșite din circulație sau jocuri pe calculator. Despre orice. Ca-n Seinfeld. Despre nimic. Și despre noi, despre slăbiciunile noastre, despre superputerile cu care ne lăudam sau pseudopoezioarele pe care le mâzgăleam. Bref: ne-am intrat în sufelte, unii altora, și am rămas acolo. O mână de oameni, poate două, cercurile 0 și 1.
În vertijul comunicării virtuale au dispărut etichetele și șabloanele clasice ale relațiilor. Am ajuns să fim, online, acolo, lângă prieteni, tot timpul. Să ne sărim în ajutor necondiționat. Să ne lăsăm un mesaj la două noaptea, apoi, peste zi, să ne scriem de șapte ori. O dată sau de două ori pe săptămână ne sunăm, poate nu avem ce să ne spunem dar vrem să ne auzim vocea, oricum știm să ne citim tonusul din vorbe și din intonație, câtodată băgăm un videocall, că videochat sună într-un alt fel, știm ce ne doare și de când și aproape că ne simțim unul altuia durerea, la fel cum avem nevoie de râsul celuilalt iar bucuriile ni le trăim împreună.
Împreună, am zis?
De fapt, întâlnirile reale sunt din ce în ce mai rare. Bine, a venit și pandemia, nu mai ai unde să stai ore în șir la povești cu o bere în față, dar o să treacă, da, uite, am trecut prin atâtea, trecem și prin asta, hai, că vorbim, e târziu acm, vorbim pe lumină, nu mâine, că e zi plină, dar vorbim. Și după ce trece ziua plină nu mai ai pe cine suna pentru că prietenul tău cel care a fost tot timpul lângă tine și ale cărui boli le știai e la UPU și până te dumirești l-au mutat la ATI și până te ridici iar de la podea nu mai e deloc, s-a dus să se liniștească în moluscă mode și cade peste tine cerul și cad toate lucrurile pe care le-ați plănuit împreună și nu le-ați făcut pentru că, nu-i așa?, mai avem timp, oricum suntem aproape 24 de ore din 24, la un click distanță, ce mai contează niște kilometri, alte adrese, alți vecini, alte cartiere, alte zgomote, alte ploi, alte orașe, alte lumi, alte civilizații (în sens de educație, confort social și sguranță).
Așa, de fapt, ce vreau să spun? Mai puțin internet, mai mult cabernet, vorba grafferului ăla (o să-mi sară unii în cap să-mi spună că ăla nu e grafitti, altcumva îi zice, mă rog).
Închideți laptopul, băgați smartfonul în buzunar, ridicați ochii din ecran și priviți-i pe cei ai prietenului. Feriți-vă de microbi și viruși, dezinfectați-vă dar, băi, strângeți-vă în brațe. Îmbrățișarea aia peste umăr, sfântă, care dezleagă dumnezeul fictiv al prieteniei și al iubirii din noi. Pe viu, în carne și oase, nu învăluiți în 1, 0 și pixeli.
Toate pozele *împreună* pe care le-ați făcut nu vor mai fi decât sursă generoasă de bocit, când unul dintre voi pleacă în modul moluscă pentru o perioadă atât de lungă.
Și nici n-ai pe ce să te bazezi că există undeva barul nesfârșit la care paharul va fi mereu plin.
Dacă nu suntem în stare să iubim acum, în viața asta, cât timp suntem vii, când dracului să mai iubim, după ce-om fi cenușă?
DOSAR CU SINE 