Belfast

Am vreo jumătate de an de când n-am mai reușit să produc decât știri de 42 de secunde, din care 14 introducerea. Nu am avut energie. Nu am dus la capăt nici măcar acele câteva teme pe care le aveam deja documentate și care mă așteaptă încă, pe bucățele (fișe, audio, foto, video), în laptop.

Am mai avut perioade în care îmi plângeam de milă că-s neproductiv, că nu mai am idei, că, mă rog, sunt nașpa, că mă mulțumesc cu umplutură. Niciuna nu a durat atâtea luni.

Sigur, pot să-mi invoc cele trei operații, plecarea lui tata, alte mici bolnăveli, toate înghesuite în aceste câteva luni. Dar nu-s, nici una, o scuză.

Iar acum, de sărbători, în loc să mă adun și să reexersez scrisul (aș fi putut povesti cum e să fii expus morții pentru a-ți fi salvată inima), m-am uitat la filme. Am început în spital, apoi am continuat în canapeaua de acasă, de unde aproape că nu m-am ridicat în săptămânile ăstea de reabilitare postoperatorie, și se va încheia cel mai probabil odată cu relaurea jobului, zilele următoare.

Nu știu dacă nu cumva am văzut mai multe filme decât în restul vieții. Filme românești extraordinare dar și multe aberații. Nu am comentat nimic despre Don’t look up pentru că s-a vorbit la fel de mult, contradictoriu și deseori tâmpit ca despre Djokovic în terminalul de la Melbourne. Hand of God m-a prins pentru că Sorrentino, pentru că Napoli văzut cândva, demult, într-o vacanță, pentru că toți trecem prin vârsta aceea. And Just Like That are cel puțin un motiv să îi dau în continuare credit (am mai scris despre).

Am recuperat filme pe care trebuia să le văd demult și am revăzut unele care au contat într-un fel sau altul (despre Matrix – puteți să mă lapidați în piața publică – nu am înțeles nici acum, cum nu am înțeles nici în urmă cu 20 de ani, ce îmi scapă sau câte jointuri ar trebui să fumez ca să nu-mi mai scape).

Iar în seara asta am văzut Belfast. Un Ulster în plină explozie povestit prin reanimarea emoțiilor unui Branagh pe atunci de o inocență tandră (Amarcord, Sorrentino, poate Oravița lui Ștefănescu, cândva, cine știe, poate…). Mi-a amintit că In The Name Of The Father este unul dintre filmele mele favorite, că în 1998 am primit aproape zece pagini dintr-o revistă lunară în care să povestesc conflictul din Irlanda de Nord în săptămâna păcii de la Stormont Castle și că-l iubeam deja pe Branagh pentru Shakespeare-uri.

Combinația Belfast Troubles + Kenneth Branagh + July, pardon, Judi Dench + Everlasting Love (ok, + Van Morrison) este suficientă pentru a garanta excepționalul. Nu m-ar surprinde să avem niște Oscaruri. Sau măcar ceva Bafta.

„Irlandezii s-au născut pentru a pleca în lume. Altfel, restul lumii nu ar fi avut pub-uri. Iar cei rămași acasă au rămas pentru a avea cei pleca la cine să se gândească cu nostalgie”, zice una dintre mătușile din film. Păi, da, St. Patrick’s Day nu este, de fapt, o petrecere a irlandezilor rămași acasă ci a apartenenței la Irlanda a celor plecați în lume.

Chiar așa, de undeva ar trebui început și Oravița. Idei?