Aki

Dacă mă întrebi care e cântecul meu preferat, uneori s’ar putea să îți spun, fără nici o ezitare, că e Jesen u meni. Nu mereu, dar se poate să fiu într’o stare dintr’aia oarecum introvertită, pe care am mai definit’o cândva ca fiind un fel de „patria mea”.

(Nu e patriotism local, nu e tribalism, n’are treabă cu acel des pomenit sentiment de superioritate inspirat de o anume apartenență, da, mă, știu, cine mi’s io, bănățan fălos în țoalili meli. Nu e evlavia culturală sau grandomania națională, nici senzația că ești una cu o masă de oameni asemeni ție.

Este ceva mult mai personal. De’a dreptul intim. Probabil Die Heimat, cum spune neamțul când „acasă” evadează dincolo de geografii, mai degrabă ca o identitate ce amestecă peisajele copilăriei, oamenii care ne însoțesc în timpul devenirii, gustul dulceții, lumina din anumite zile, gogomăniile făcute în gașcă, vocile părinților, coloana sonoră a scurgerii momentelor relevante.)

Într’un playlist al vieții mele, între refugii, Jesen u meni, Parni Valjak, și Aki Rahimoski fac heavy rotation. Pentru că vin din cea mai explozivă parte a adolescenței, pentru că se confundă cu intensitatea trăirilor din acea vreme a vieții, pentru că vocea lui Aki suna așa cum – în timp ce descoperi și înveți lumea în care urmează să rătăcești – îți imaginezi că ar trebui să sune patima primelor dezamăgiri amoroase juvenile dar și puterea de a comunica prin muzică.

Mi’ar fi plăcut să ajung într’o zi la un concert Parni Valjak, la care o sală întreagă sau un stadion cântă peste artiști de ți se umezesc ochii, tremură carnea pe tine și părul din cap se încrețește. N’a fost să fie, Aki a plecat azi, foarte tânăr.

Dar Aki rămâne, cu toți ceilalți copii-minune ai Iugoslaviei muzicale, pentru totdeauna în eternii ani 80, în Heimatul meu, la care mă întorc mereu, pentru că, acolo, lumea e încă la locul ei, toți suntem tineri și avem viața în față.