N-aș putea să îmi câștig existența din bucătării. Deși l-am admirat pe Bourdain și mulți alți călători culinari, deși mă uit pe Arte sau Paprika la documentarele lor gastronomice – și mi-am imaginat că aș fi în stare să mă nișez pe acolo.
Sunt, pe de o parte, prea năzuros într-ale mâncării. Dar nu de asta nu mi-aș putea câștiga existența în bucătărie.
Râdeam de Petrișor, care gătea ouă de nu știu câte ori pe săptămână, la Digi24. Dar, hei, mie nu-mi iese niciodată o omletă. De fiecare dată sfârșește franjuri, căigană / papară (sau jume, cum i se spune prin Muscel). Nici măcar oul ochi nu iese din tigaie fără gălbenușul împrăștiat. Asta e, nu am veleități, îmi lipsesc îndemânările fundamentale la aragaz.
Cu toate astea, am ales să mă bag în ceva care chiar nu-i treaba mea – cu inconștiență, cu nebunie și cu convingerea că dacă tot va fi să o ratez, măcar să o fac în stil mare.
Va fi un proiect de durată. De vreun an, așa. Adică, față de știri din 30 în 30 de minute, care după jumătate de oră s-au învechit, un an chiar pare o veșnicie, nu?
Va fi cu mâncare. În bună parte chiar și despre mâncare. Multă mâncare. Se învârte în jurul mâncării. Sper că medicii mei (și mama soacră) nu mă urmăresc pe Facebook; dar și dacă: să știți, mâncarea este doar un pretext.
Profit de prietenia cu un jurnalist de gastronomie, care s-a agățat de o idee de-a mea, s-a pus cu coatele pe ea și a ieșit ca-n cântecul lui Melanie („You know, they tied it up in a plastic bag / And then turned it upside down”). Va fi fain, asta-s sigur. Deși mă depășește. Și, dacă anul trecut, când am imaginat proiectul ăsta, când am băut în jurul lui și arăta strălucit, totul era ceva îndepărtat, posibil, probabil și entuziasmant, acum, când e vremea să-i dăm drumul, mă copleșește. Mi-e frică de el. Nu, nu îl simt ca o provocare. Îmi inspiră, de-a dreptul, teamă.
Între timp, pe măsură ce se cristalizează unele episoade, apar și invitați speciali. Văd deja o (nu neapărat cronologic) primă poveste senzațională, pentru că omul cu care am antamat e tare fain și ideea lui (ei) la fel.
În mai puțin de două săptămâni începem călătoria, undeva unde mie mi-e drag, mi-e aproape acasă, și unde, printre afumători de slănină și curse de purceluși de lapte, o să-mi dau seama că, hm, nu știu nimic despre cum vreau să arate de fapt la final ceea ce începe acum. N-am nimic din conceptele de marketing, de management de proiect, de reach sau cum le-o zice, oricum nu știu să mă vând, cu atât mai puțin nu știu ce implică asta, e o altă meserie pe care nu mă pricep să o fac. Nici măcar un nume de proiect n-am gândit. Poate că asta e răzbunarea mea pe prietenul care mi-a dat peste cap planul inițial, care plan inițial era unul de simplă bălăureală și pe care l-a imaginat un mare succes jurnalistic. Zici tu, Cosmine?
Nu-i exclus să nici nu intereseze pe nimeni ce facem noi de-acum încolo. Dar, până la urmă, eu dacă o să mă bucur va fi de ajuns. Păi, dacă nici acum, atunci cine?
Atâta vă mai zic: sunt Balcanii butoiul cu pulbere sau ceaunul cu sarmale al Europei?
DOSAR CU SINE 