Când am oprit în parcare, kilometrajul depășise cu numai câțiva pași 2400 de kilometri bătuți în aproape zece zile pe coclaurii Balcanilor de Vest (pentru mine, /re/crescut în Köln, 11:11 are o semnificație specială, dar asta este din alt film).
De la un separeu împărțit pe nepusă masă (deși mesele erau puse, mno) cu muzicianul preferat al adolescenței mele, Bajaga, în veranda unui restaurant improbabil dintr’un sat aproape inexistent undeva în inima deluroasă a Serbiei Centrale, despre care vom mai avea ocazia să povestim pentru că ne’a înfiat, grație unui norvegian și unei sârboaice, pânâ în defileurile întortocheate ca niște fiorduri (norvegiene) săpate prin chei sau canioane de ape în ireale culori, fie Milijacka cea azi limpede și mâine roșie, fie Neretva în toată paleta de turcoaz imaginabilă, de la pășunile vălurite de unde coboară în lume kaimakul fără de care cevapii nu sunt ei înșiși până la creasta de peste 2000 de metri a Bjelašnicei, care îți oferă panorama amețitoare a sofisticatului Sarajevo, un amfiteatru al civilizației umane în toate formele ei, de la bucurie la sângerare, crescut în jurul (sau mai degrabă în prelungirea) legendarei Čaršija, în tușe care te cutremură deopotrivă prin mirajul priveliștii care’ți taie răsuflarea și prin cruzimea încercărilor pe care le’a trăit.
Ne’a vrăjit viața locurilor, cu mozaicul de gusturi (nu mă puneți să povestesc, știe Cosmin mai bine) și zgomote (de la muezin la sfârâitul cărnii pe grătar) și mirosuri (nu mai beau cafea de peste zece ani dar asta nu mă împiedică să trag pe nas aburii ce se ridică dintr’o djezva) și ritmuri (de la cele trei cafele ale ritualului de socializare până la fusul orar balcanic, echivalent cu ora convenită plus întârzierea firească) și gesturi mărunte (când curtenitoare, când inexplicabil de brutale) sau culori (și nu’s doar apele râurilor, căci, iată, micuța moschee din Travnik e de departe cel mai cuceritor locaș de cult islamic pe care l’am văzut). Și, deopotrivă, am încremenit în fața moaștelor unui oribil trecut atât de apropiat încât a fost timpul prezent nu mai departe de chiar timpul vieților noastre.
Pentru că pretextul acestui turneu este gastronomia, vă mai spun un singur lucru: diversitatea Balcanilor se trăiește (și) în varietatea de forme ale acelorași bucate. Se cheamă la fel, arată la fel, se gătesc la fel dar nu’s la fel.
Acum, după 2400 de kilometri (+ cam 0,100, pentru că – deh, balanță, să ezit sau să nu ezit – am făcut câteva manevre până am ales locul optim de parcare), orice final cu valoare de concluzie în această postare ar fi o blasfemie. Singurul lucru cert este că la tura următoare (care vine în curând) vom fi ceva mai înțelepți, că doar trebuie să facem ceva și din greșelile acestui prim episod!
DOSAR CU SINE 