Sunt de 24 de ore în țară și’mi pare rău că m’am întors, că n’am timp îndeajuns pentru câte’mi propun, pentru cât de generoasă e lumea asta atât de aproape și atât de străină.
Vorbeam cu Cosmin că la câte ne’au recomandat Olav, Sabina, Boro sau Miran, pfff, ar trebui să stăm tot anul în Bosnia cu periodice escapade în Serbia, ignorând restul Balcanilor. Ne dau afară doamnele, ne reneagă angajatorii!
Nu v’am spus unde am fost duminică, în ultima zi a acestei ture. A încercat Cosmin dar niște cerberi au considerat că ar fi contrar cutumelor comunității. Yeah, sure, ipocrizia epocii…
La Mrkonjic Grad am fost. Acolo, istoria recentă a fost sfârtecată de ură scelerată și de răzbunare abjectă. Duminică, orășelul acum botezat după numele de războinic al ultimului knez al regatului sârb (și deopotrivă întâiul rege al ceea ce avea să devină Iugoslavia) Petar Кarađorđević, târgșorul scufundat într’o căldare abruptă între mai multe creste de vreo 1500 de metri, de pe care cobori mai repede decât suportă urechile și mai întorocheat decât înțelege un GPS, ne’a primit cu un batalion de polițiști plantați în intersecții aproape verticale pentru a baricada centrul orașului în care însuși patriarhul ortodox al tuturor sârbilor Porfirije binecuvânta biserica de curând reconstruită, după ce fusese distrusă dintr’un exces de fascism prin 1992, chiar pe la începutul conflictului încheiat cu dezmembrarea Iugoslaviei.
Treizeci de kilometri mai în munte, în satul Šehovci, fermieri din întreaga fostă Iugoslavie s’au strâns pentru una dintre cele mai neașteptate întreceri din vestul Balcanilor: lupte de tauri. Aspiranți la UE, bosniacii au reușit să înfrângă birocrația de la Bruxelles, convingând’o că nimic nu este sângeros în această luptă și că de fapt taurii oricum se bat în habitatul lor natural pentru a’și impune masculinitatea. Aici, în văioaga de la Šehovci, taurii nu sunt asmuțiți, nici drogați, nu le sunt potcovite coarnele cu schije de metal, nu sunt struniți să’si elimine adversarii. Sunt doar puși față în față și lăsați să își exhibe alfa-masculinitatea până unul dintre ei (David Altenborough o fi știind să vă spună de ce) renunță la luptă. Asta, însă, doar dacă lupta începe – fiindcă în trei din cele cinci dispute la care am stat, afumați de mieii puși la proțapi și de micii/cevapi ce sfârâiau pe grătar, ne’a fost dat să asistăm la niște tauri care s’au ignorat minute în șir și s’au privit fie cu aroganță, fie cu dezinteres, încât de la înălțimea “tribunei” părea că animalele se află într’o plină confruntare de idei iar schimburile suave de replici între Iosif Sava și HR Patapievici suna, la celebrele serate din anii 90, mai contondent/strident decât luptele de tauri de la Šehovci.
“E fascinant că oameni care s’au luptat și ucis între ei se văd la aceste înfruntări și niciodată nu se lasă cu scandal. E un fel de program de reconciliere organică”, mi’a scris Sabina, jurnalista din Sarajevo care ne’a recomandat să ajungem aici.
Peste o vale și un râu (găsiți drumul pe peretele lui Cosmin) mai e o minune: singurul sat din Bosnia în care nu au existat tensiuni între ortodocși și musulmani – nici în al doilea Război Mondial, când bosniacii filogermani vânau partizani sârbi dar aici, la Baljvine, îi ascundeau de fasciștii ustași croați, nici în anii 90, când brigăzile paramilitare sârbe încercau să “purifice” zona, alungându’i sau lichidându’i pe necreștini, dar nu și aici, la Baljvine.
A fost o situație aproape singulară în ultimul secol al aceastei regiuni. Am mai fost la Srebrenica, în 2017, și, la fel ca acum, m’am oprit la memorialul genocidului de la Potočari, dedicat celor 8372+ exhumați cu identitate incertă sau fără din gropile comune lăsate în urmă de criminalii de război care au vrut, în grabă, în 1995, să șteargă trecutul și prezentul. Nu’mi dau seama ce a fost în mintea unora, atunci, la fel cum nu’s în stare să’l înțeleg pe Putin în zilele noastre (pe găinarii manipulatori politici de la București, care de trei decenii își imaginează că pot să mintă fără să fie prinși, nici nu îndrăznesc să îi asemui acestor monștri, dar și ei sunt, în felul lor toxic, niște caricaturi nocive ale descreieraților care ucid în numele unor idei corupte).
“Iohan face turism de tragedie, bantuie muzee de razboi”, îi scria Cosmin Ioanei Avadani, cea cu care am mai fost în Bosnia în 2001, să dăm o binecuvântare pe atunci proaspăt înființatei universități media din Sarajevo (pactul de stabilitate, pilonul dezvoltarea societății civile & Onkel Bodo Hombach să trăiască).
În vreme ce Cosmin a traversat jumătate de Sarajevo să vadă monumentul conservei UE aruncată din avioanele NATO pentru populația asediată a orașului (1425 de zile a durat blocada, din 1992 până în 1995), eu mi’am propus să văd trei muzee: pe cel al genocidului, pe cel al asediului și pe cel al copilăriei pierdute în război. Primul, însă, a fost atât de copleșitor încât am petrecut în el timpul pentru toate la un loc. Nici nu știu ce am pierdut dar știu că nu m’am putut mișca mai repede printre piesele de istorie contemporană expuse.
Am plâns în fața unor pantofi de copil și a mărturiei unei mame care se ruga de criminali să’i ucidă întâi copiii, ca aceștia să nu asiste la împușcarea părinților – și care mamă apoi a fost lăsată din cinism în viață (singura din satul ei) pentru a trăi cu amintirea clipei de groază; am văzut pulovere ciuruite și ceasuri carbonizate la mâinile unor oameni arși de vii; am citit povestea lui Ramiz Nukič, un sătean din Buljim care și’a făcut un scop în viață din a umbla zilnic prin păduri din care, când revine, predă legiștilor oase sau bunuri ale unor victime (“mi’am găsit tatăl și doi frați într’o groapă comună lâmgă Zvornik, după 20 de ani, vreau ca și alții să simtă această liniște”); am văzut în original conserva la a cărui monument s’a dus Cosmin dar și dinți, bijuterii, clești folosiți pentru tortură, un ursuleț de pierdut pe marginea unui drum și, of…
Nu am mai ajuns, în Sarajevo, la celelalte două muzee (am mai intrat în Mostar în două muzee, unul dedicat istoriei orașului, care nu uită nici el annus horibilis 1993, celălalt dedicat exclusiv memoriei războiului). Iar azi, la 24 de ore după ce am revenit în țară, am avut surpriza să aflu că Rețeaua Națională a Muzeelor din România, Asociaţia Da’DeCe și War Childhood Museum inaugurează la MȚR, pe 12 mai, expoziția “Listen / Ascultă”, invitată special la Noaptea muzeelor 2023 din București.
Este chiar acel muzeu creat de niște tineri care și’au trăit copilăria în Bosnia sfârtecată de războiul fratricid și religios. Mai trist e că, la 35 de ani de la acel război, când credeai că lecțiile au fost digerate fiindcă suntem în secolul cunoașterii, expoziția va ilustra nu doar un război trecut ci și un altul, în plină desfășurare – la fel de aproape de noi.
DOSAR CU SINE 