Dacă n’ai timp (și cel mai probabil n’ai) să te adâncești în lecturi istorice dar vrei să îți explici, cât de cât, ce s’a întâmplat miercuri în Vračar, întoarce’te puțin la filmele lui Kusturica (ignoră că sălășuiește în el un mic Castro de Balcani wanna be) și încearcă să te întrebi ce ascund videoalegoriile acelea.
Tata în călătorie de afaceri sau Vremea țiganilor spun, în dosul spectaculosului kitsch și al satirei în care se derulează, destule despre cum lumea criminală (una dintre cele mai productive din Europa, conform Global Organised Crime Index) își crește succesiunea, sub protecția politicului local și fără imixtiunea procuraturii, într’o lume în care pe ziduri abundă portrete în graffiti ale unor criminali de război pentru care există încă un cult, nici măcar underground (pe Ratko Mladic l’am văzut sprayat/desenat în Belgrad de nenumărate ori, inclusiv lângă școala din Vračar despre care vorbește acum toată Europa), și în care însuși președintele țării găsește mereu scuze pentru cei ce îi ridică în (pravo)slavă și perpetuează cultura negării.
Fiind o postare de FB, poate este superficial ambalată – dar: avem de a face cu o societate în care posesia a cel puțin unei arme de foc este o dovadă combinată de virilitate, prudență, atașament față de familie, patriotism, disponibilitate; avem de a face cu un patriarhat în care nevoia de a dovedi părintelui că te simți confortabil în pantofii lui trebuie permanent demonstrată; cu o lume în care onoarea prevalează rațiunii și în care legile (inclusiv cele ce reglementează posesia de arme) sunt făcute pentru a fi ocolite. Și există studii care corelează acești parametri și alții asemănători cu tentația juvenilă pentru delincvență.
Într’o abordare mai soft, dacă e să asculți atent suferința evocată în versurile muzicilor sârbești îți poți explica de unde pasiunea pe care au investit’o în (auto)distrugere.
Crima din Vračar nu este, cum clama ministrul sârb al Educației, import din occident, chiar dacă “prokleta Amerika”, “America cea blestemată”, e generoasă în ultima vreme în scene-model și chiar dacă pare că puștiul asasin a învățat din jocuri video metodologia crimei. Puștiul care a venit la școală cu panoplia tatălui său nu este primul care o face. Era o vreme când a te lăuda colegilor cu arma tatălui era un gest de masculinitate. În Balcanii de Vest crești cu arma sub pernă, o scoți la orice petrecere și tragi în aer dintre nuntași și tamburași (hai, să’l mai pomenim o dată pe Kusturica, cu Underground, cu Pisicile…) dar o ții la îndemână tot timpul pentru că aici înveți că dușmanul stă mereu la pândă, fie că e vecinul, fie imperiul. Ești educat să te temi de oricine. Mai puțin de tine.
#balkanstastestandmore
- Vers din piesa Moji Drugovi („Prietenii mei”) a trupei Bajaga, din coloana sonoră a filmului „Nici în cer, nici pe pământ”: „Sunt prietenii mei fioroși cu inimă mare și când se bea, și când se iubește, și când se trage cu pușca”.
DOSAR CU SINE 