Die Strassen

Die Straßen. Toate străzile laterale ale Germaniei.

Postarea asta este un note to self. O autoflagelare. Un exrecițiu de masochism. Un delir din carantină. O notiță de pandemie.

Totul a pornit de Bundestrasse 3 și de la Deutsche Aleenstrasse. Așa a început căutarea, prin memorie și pe Google. Și am aflat că vreau după cum urmează:

Când ai coborât ultima dată de pe autostradă, în Germania?

Când am plecat de la Köln, în aprilie 2014, am luat-o de-a curmezișul Germaniei până la Cracovia, în Polonia, și mai departe, prin Slovacia și Ungaria, spre Oradea până la Oravița. O mie și vreo jumătate de kilometri, cinci zile doar pe drumuri regionale și județene, prin păduri și sate cu fațade croite în jurul unor bârne, prin lanuri de rapiță sau pe la porți de mânăstiri, printre ruine inustriale și castele restaurate, de-a lungul Elbei sau prin creierii Tatrei.

Am strâns de-a lungul vremii atâtea locuri superbe pe care mi-am propus să le văd în Germania și nu am reușit. Nici eu, precum nici alții. Pentru că trăim în fugă iar când evadăm zburăm să bifăm ce ne-au recomandat ceilalți sau acel top 10 locuri pe care…, eventual ne mai ducem o dată unde am fost și ne-a plăcut, pentru că ne-a plăcut.

Poate că ar fi vremea să mai iau o pauză deși, cred, după 28 de ani de muncă în presă, cu atâtea weeknduri lucrate, cu ture prelungite și pagini refăcute de la zero, cu ediții a doua, a treia sau speciale de ziare, cu jurnale radio editate din mers chiar în timp ce evenimentele se petreceau, cu actualizări ale informațiilor după program, cu sărit din pijama în blugi și fugit unde se întâmplă ceva, cu delegații care nu s-au compensat în zile libere, nici în ore plătite, cu zeci de kile adunate peste normă și naiba le-a mai numărat țigări fumate și cafele băute, niște stopuri cardiace și un pacemaker mai târziu, aș merita o pensionare la 42 de ani, ca polițiștii. Bine, la 52.

Doar că, cel mai probabil, o parte din foștii angajatori nici nu cred că mi-au plătit contribuțiile.

Așa că fie câștig la loto (dar nu joc), fie vând cartea aia în zeci de mii de exemplare (dar n-am scris-o), fie las visele baltă și mă împac cu gândul că ultimul reportaj sau interviu îl voi transmite direct din anticamera veșniciei, la persoana I.

Singura soluție ar fi să pândesc redeschiderea lumii și să fug așa, vreo două – trei luni; într-o primă parte să bat acei mii de kilometri fără autostrăzi din lista de mai sus, într-a doua să ajung până la Atlantic înainte de a o lua cătinel îndărăt spre ce-o mai urma să se întâmple în viața asta.

Cel mai potrivit ar fi cu o autorulotă. Dacă strâng bani de călătorit nu ajung bani de rulotă. Dacă strâng bani de rulotă nu mai rămân de umblat. Și, oricum, nu mă pricep la motoare și orice second hand vine cu șanse reale de a se întâmpla ceva pe drum, ăla sunt.

Jetta rămâne de bază dar mă privez de farmecul acelei poze făcute dimineață prin portierele din spate deschide, cu o cană de ceai în mână și dealurile în plen îndepărtat – deh, clișeu, clișeu, dar viața își cere dreptul la wow!-uri.

Nu costă nimic să visezi, până la urmă.

Iar dimineață va fi, oricum, din nou luni.