Muzicieni angajați civic, poeți sociali, scriitori rebeli, mai apoi chiar disidenți și zeci de mii de anonimi pentru care contestarea dictaturii devenise o obligație morală și o datorie de conștiință – pentru ei s-au deschis, în anii 80, porțile bisericilor din Germania de est, cea sovietizată.
Le-au zis Bluesmessen. Liturghiile blues. Puterea politică a vrut să le interzică, pentru că nu ar fi fost serviciu religios. Dar sinodul bisericii luterane a transmis că preotul, singur, poate decide ce este și ce nu o slujbă dedicată lui Dumnezeu.
Iar preoții s-au pus în ușile bisericilor, interzicând trupelor de intervenție trimise de regimul Honecker să intre peste oamenii strânși înăuntru pentru că afară erau prigoniți de poliția politică redegistă, STASI.
S-a cântat în bisericile acelea folk, pop, rock, jazz și punk. Au avut acces la microfon artiști interziși în spațiul public. S-a dansat, s-a jucat teatru, s-au frământat idei și s-au citit manifeste politice, s-a căutat libertatea în texte biblice și în filosofii clasici, s-a cerut democrație, presă liberă, pluripartitism și dreptul de a ieși dincolo de Zid.
Asta a făcut, în anii 80, biserica pentru oameni, într-o dictatură în care statul știa tot ce mișcă în viețile celorlalți, dar nu din spovedaniile turnate la securitate.
Tot acest efort comun avea să fie răsplătit. Parafrazându-l pe ÎPF Daniel, după ceva vreme, regimul comunist a căzut.
La acest link sunt fotografii făcute în acea epocă de Harald Hauswald, un observator al vremurilor ținut sub observație, la rândul lui, de STASI. Nume de obiectiv: Biciclistul.
Nu e nici o comemorare sau aniversare. Dar unele istorii mai puțin știute merită spuse oricând. Și chiar de mai multe ori. Până înțelegem ceva din ele.
DOSAR CU SINE 
Foarte interesant! Nu am știut, iar fotografiile din link, unele-s cutremurătoare. Mici radiografii ale unei existențe chinuite.
Mulțumesc. 🙂
Da, nici eu n-am știut…